Conceptul de apiterapie.

Scurt istoric

Definiția conceptului Apiterapie, așa cum apare în DEX evidențiază faptul că acest termen cuprinde folosirea produselor apicole și ca adjuvant în tratarea diferitelor afecțiuni în medicina alternativă, așa cum sugera și celebrul motto dat de Hipocrate ”Fie ca hrana să-ți fie medicament si medicamentul hrană”.

Apicultura este o îndeletnicire străveche, oamenii valorificand produsele stupului atât ca și alimente, cât și în tratarea diferitelor afecțiuni. ”Nectarul Zeilor”, cum era numită mierea de greci, a fost mentionată şi În Biblie și în Koran și Talmud, fiind apreciată deopotrivă de romani și egipteni. Încă din anul 2700 î.Chr. mierea este menționată ca medicament, pe tabletele de argilă ale culturii mesopotamiene.

Ceara a fost amintită pe tăblițele de argilă ale civilizației cuprinse între Tigru și Eufrat încă din anii 4000 î.Chr.
S-au descoperit două fragmente de ceramică datând din anii 2100 – 2000 î.Chr. la Nippur în Irak în care se făcea referire la miere și ceară, componente ale unor ”leacuri și unsori” folosite în acea vreme.

Mierea și ceara erau mult folosite în Egiptul Antic. În anul 3200 î.Chr. regele Egiptului de jos avea albina drept simbol. Albina se regăsește și în reprezentările din unele morminte ale faraonilor, iar în piramide s-a descoperit că egiptenii foloseau mierea pentru conservarea fructelor, dar și pentru îmbălsămarea cadavrelor. Papirusurile conțineau informații despre utilizarea mierii și a cerii ca medicamente, precum și pentru a se proteja de razele arzătoare ale soarelui, catifelarea pielii și îngrijirea părului.

În Efes, Grecia Antică, secolul IV î.Chr. s-a descoperit o monedă care are gravată pe ea o albină, care reprezenta ”simbolul hărniciei”. Enciclopedistul roman Pliniu cel Bătrân a descris în ”Istoria naturală” o serie de întrebuințări ale mierii și cerii, dovedind că aveau și cunoștințe bazate pe extracția, purificarea și înălbirea cerii.
Părintele istoriei, Herodot, face primele mărturii legate de îndeletnicirea de apicultor pe meleagurile tracilor. Marele istoric Xenofon (430-355 î.Chr.) nota: ”hrana geților consta în primul rând din miere, legume, lapte simplu sau preparat și foarte puțină carne, căci credința în Zamolxes îi oprea.”

 

Produsele apicole

MIEREA

Marele avantaj al mierii în faţa zahărului este acela că ea conţine zaharuri direct asimilabile: glucoza şi fructoza, în comparaţie cu zahărul, care conţine zaharoză, care trebuie prelucrată întai în organism şi apoi absorbită. Şi caloric, mierea se situează mai bine decat zaharul: 100g miere oferă 325 kcal, în comparaţie cu zahărul, care oferă aproximativ 400 kcal.
Compoziţia mierii se regăseşte în tabelul de mai jos:

Tabelul I. Compoziţia mierii

Înca din cele mai vechi timpuri se știe că mierea are proprietăți antimicrobiene, precum și proprietatea de vindecare a rănilor. Proprietatea de vindecare a mierii se datorează faptului că oferă activitate antibacteriană, menține o stare de rană umedă, iar vâscozitatea ridicată ajută la asigurarea unei bariere protectoare pentru a preveni infecția. Proprietatea sa imunomodulatoare este relevantă și pentru repararea rănilor. Activitatea antimicrobiană în majoritatea mierii se datorează producției enzimatice de peroxid de hidrogen.

Cu toate acestea, un alt tip de miere, numit miere fără peroxid (adică, miere manuka), prezintă efecte antibacteriene semnificative chiar și atunci când activitatea peroxidului de hidrogen este blocată. Mecanismul său poate fi legat de nivelul scăzut al pH-ului mierii și de conținutul ridicat de zahăr (osmolaritate ridicată) care este suficient pentru a împiedica creșterea microbilor. Mierea de calitate medicală are o activitate bactericidă in vitro împotriva bacteriilor rezistente la antibiotice, provocând infecții care pun în pericol viața omului. [1]
Mierea de manuka a fost cercetată pe scară largă și potențialul său antibacterian este renumit în întreaga lume. [6]
Mierea este eficientă atunci când este utilizată ca înlocuitor al glucozei în rehidratarea orală și activitatea sa antibacteriană a redus durata diareei bacteriene.

 

POLENUL

Apiterapeuticele sunt agenți naturali care conțin grupuri de compuși chimici cu acțiune și domeniu de activitate alopat. Compoziția chimică a polenului depinde de sursa plantelor și originea geografică, împreună cu alți factori cum ar fi condițiile climatice, tipul de sol și rasa și activitățile albinelor. În compoziția polenului de albine există aproximativ 250 de substanțe, inclusiv aminoacizi, lipide (trigliceride, fosfolipide), vitamine, macro- și micronutrienți și flavonoide [1, 2].

Tabelul II. Compoziţia polenului

Polenul de albine este folosit în tratamentul apiterapeutic, deoarece are o serie de proprietăți analgezice antifungice, antimicrobiene, antivirale, antiinflamatoare, imunostimulante și locale și facilitează, de asemenea, procesul de vindecare a rănilor [3, 4].
Polenul este o materie primă din care albinele produc “pâinea albinelor”, adică păstura. Ele colectează polenul din anterele plantelor, îl amestecă cu o mică doză de secreție din glandele salivare sau nectar și îl plasează în coșuri specifice (corbiculae) care sunt situate pe tibia picioarelor posterioare. Acestea se numesc sarcini de polen. Albinele care zboară pe câmp colectează și transportă polenul albinelor în stup.

În stup, polenul colectat, umezit cu salivă și fragmentat de albinele fără zbor, este împachetat în celule de tip fagure. Apoi, suprafața polenului colectat este acoperită cu un strat subțire de miere și ceară. Substanța care a fost creată este pâinea albinelor care este supusă fermentației anaerobe și este conservată grație acidului lactic în creștere. Pâinea albinelor constituie sursa de proteine ​​de bază pentru colonia albinelor. Mai mult decât atât, este și sursa de substanțe nutriționale și minerale pentru lăptişor de matcă produs de albine lucrătoare.

Polenul se găseşte pe anterele plantelor sub formă de boabe de 2,5-250 μm. Praful de polen este închis într-un un perete celular dublu-stratificat. Peretele celular intern este denumit intrinsec, iar cel exterior este numit exină. Exina se definește printr-o rezistență puternică față de factorii fizico-chimici. Pe suprafața sa există numeroşi pori și brazde, precum și un strat de balsam care facilitează lipirea polenului de corpul albinelor [5].

În funcție de speciile de plante, boabele de polen diferă în formă, culoare, dimensiune și greutate. Polenul poate avea diverse forme: rotundă, cilindrică, de clopot, triunghiulară sau spinoasă [7].
Culoarea polenului variază de la galben strălucitor la negru. Grăunciorul de polen, care este adus în stup, este adunat de obicei de la acelasi tip de plante. Cu toate acestea, uneori se întâmplă ca albinele să colecteze polenul din mai multe specii diferite. Grupul de plante din care se colectează numai polenul include mac, porumb și lupin, în timp ce din alte plante melifere albinele colectează atât nectarul cât și polenul. Albinele nu colectează polenul din iarbă. Cu toate acestea, ele pot colecta ocazional sporii fungali din plante mucegai [11].
Polenul este un produs vegetal destul de variat, bogat în substanțe biologic active. 200 de substanțe au fost găsite în boabele de polen de la diferite specii de plante. În grupul de substanțe chimice de bază, există proteine, aminoacizi, carbohidrați, lipide și acizi grași, compuși fenolici, enzime și coenzime, precum și vitamine și bioelemente [11].
Dispozitive speciale, capcane de polen, sunt folosite pentru colectarea coșurilor de polen. Prin urmare, la intrarea în stup există diferite separatoare. Albinele trebuie să-și forțeze drumul și, prin urmare, își pierd coșulețul de polen care cade în recipiente speciale.

Pierderea polenului mobilizează albinele. Aceasta crește atât numărul de albine lucrătoare, cât și numărul de zboruri. Cantitatea de polen colectată dintr-o singură colonie în timpul unei zile este de 50-250 g. Conform datelor naționale, o colonie de albine dă de la 1 la 7 kg de polen pe an [13].
Păstura este colectată prin zgârierea acesteia de piepteni cu o furculiță specială și apoi atenuată cu miere caldă în raport de 1:5. După părăsirea amestecului timp de câteva zile, pâinea de albine cade pe fundul recipientului deoarece este greu Și se separă de miere. După introducerea în borcane, produsul este închis etanș și depozitat într-un loc răcoros și întunecat.

PROPOLISUL

 

Denumit și ”ceara neagră” a albinelor, propolisul este un amestec de rășini prezente pe mugurii anumitor arbori (ex. plopul). Este o substanță care rezultă din amestecul acestor rășini cu secrețiile albinelor, salivă și ceară. Se regăsește peste tot în stup: în crăpăturile lăzii, este folosit la consolidarea fagurilor, protejează fundul alveoleleor unde se află ouă, larve și nimfe. Este material de construcție, dar mai are o mare calitate: aceea de barieră antimicrobiană. Mai poate conține uleiuri esențiale, polen, vitamine, oligoelemente, antioxidanți.

 

 

Figura 1. . Graficul compoziţiei propolisului

Multe proprietăți biologice au fost atribuite diferitelor tipuri de propolis, incluzând activități antiinflamatorii, antimicrobiene, antioxidante, antitumorale, vindecarea rănilor și activități imunomodulatoare. Analizînd studiile publicate care au investigat activitatea antiinflamatorie a propolisului de diferite origini și / sau componentele sale izolate, centrat asupra mecanismelor de acțiune care stau la baza acestei activități s-au observat, de asemenea, unele aspecte ale efectelor imunomodulatoare. Căutarea a fost efectuată în următoarele baze de date: PubMed, Science Direct, HighWire Press, Scielo, Google Academics, Research Gate și ISI Web of Knowledge.
Activitatea antiinflamatorie a fost asociată cu propolis sau cu compuși precum polifenoli (flavonoide, acizi fenolici și esterii lor), terpenoide, steroizi și aminoacizi. CAPE este compusul cel mai studiat. Principalele mecanisme care stau la baza activității antiinflamatorii a propolisului includ inhibarea ciclooxigenazei și inhibarea consecventă a biosintezei prostaglandinelor, eliminarea radicalilor liberi, inhibarea sintezei oxidului nitric, reducerea concentrației citokinelor inflamatorii și a activității imunosupresoare. Sa demonstrat că propolisul exercită o activitate antiinflamatorie in vivo și in vitro a modelelor de inflamație acută și cronică și alte studii, indicând potențialul său promițător ca agent antiinflamator de origine naturală și ca sursă de compuși chimici pentru dezvoltarea de noi medicamente . [1]

LĂPTIȘORUL DE MATCĂ

Dacă celelalte produse ale stupului sunt de origine vegetală, lăptișorul de matcă este un produs de secreție a glandelor hipofaringiene, dar nu ale mătcii, cum sugerează denumirea, ci ale albinelor doici. Acestea au între 5 și 15 zile și se hrănesc și cu miere și cu polen. Lăptișorul de matcă este un produs cu care se hrănesc direct, fară a fi depozitat larvele până la 4-5 zile și matca toată viața, din acest motiv el nefiind considerat un produs tradițional. Recoltarea lui se face cu foarte multă migală și precizie. Judecând după longevitatea mătcii, lăptișorul de matcă a fost considerat multă vreme un panaceu. Din păcate însă, nu pare să aibă aceleași proprietăți miraculoase și la oameni: o albină lucrătoare care este hrănită cu lăptișor de matcă doar 4-5 zile și apoi cu păstură, polen și miere trăiește în medie 40-50 zile, în timp ce matcă hrănită numai cu lăptișor trăiește 4-5 ani. Însă, pentru omul sănătos, lăptișorul de matcă este un stimulent general, îmbunătățește răspunsul imun și funcțiile generale ale organismului.
Lăptișorul de matcă este compus din apă, proteine, zaharuri, lipide și săruri minerale. Proaspăt, lăptiţorul de matcă conţine cam 2/3 din greutatea sa apă. Uscat, conţine o cantitate mai mare de proteine şi zaharuri.

Tabelul III. Compoziţia lăptişorului de matcă


Proteinele sunt cuprinse între 17-45% din substanţa uscată. Dintre cele 6 proteine majore care se regasesc în compoziţia sa, 4 sunt glicoproteine. Se regăsesc aminoacizi liberi (prolina şi lizina), în proporţie de 2,3%, peptide 0,6%. Alături de toţi aminoacizii esenţiali care se regăsesc în compoziţia sa se află şi aminoacizi neesenţiali, precum şi derivaţi ai acestora (ex. acidul aspartic şi acidul glutamic). S-au identificat multe enzime, printre care o gluco-oxidază, o fosfatază şi o colinesterază, precum şi o peptidă de tip insulină.
Pană la 90% din zaharurile prezente în compoziţia lăptişorului de matcă sunt glucoză şi fructoză. În general fructoza se află în cantitate mai mare. Celelate zaharuri, prezente în cantităţi mai mici sunt maltoza, trehaloza, melibioza, riboza şi erloza.

80-90% din fracţiunea lipidică, o constituie acizii graşi cu structură mai puţin obişnuită, deoarece au o catenă scurtă, de 8-10 atomi de carbon şi sunt acizi hidroxilaţi sau acizi dicarboxilici, în condiţiile în care, de obicei, produsele de origine animală şi vegetală au acizi graşi cu catenă de 14-20 atomi de carbon. La ambele capete ale catenei au grupari funcţionale, ceea ce le conferă proprietatea de solubilitate în apă şi un puternic caracter acid, acţionand astfel ca agenţi antimicrobieni.
Principalul acid este acidul 10-hidroxi-2-decenoic, precum şi ecivalentul său saturat acidul 10-hidroxidecanoic. În fracţiunea lipidică se mai regăsesc steroli, inclusiv colesterol şi o fracţiune nesaponificabilă de hidrocarburi, similară celor prezente în extractele de ceară de albine.
Lăptişorul de matcă mai conţine o cenuşă care reprezintă 1% din produsul proaspăt şi 2-3% din masa uscată, bogată în minerale precum: potasiu, calciu, sodiu, zinc, fier, cupru şi mangan. De asemeni, conţine vitamine hidrosolubile: complexul de B, urme de vitamina C. [1].

LARVELE DE ALBINE

Un alt produs al stupului sunt larvele de albine. Ele pot fi amestecate cu alte produse ale stupului, pot fi puse în suplimente nutritive sau medicamente.
Nicolae V. Ilieşiu propune în lucrarea sa “Apilarnil” un produs nou care poartă aceasta denimire, care indică denumirea apicolă (api), provenienţa larvară (lar), şi iniţialelel numelui sau (nil). El brevetează astfel această invenţie, o finalizează ca produs biologic activ, care se recoltează printr-o tehnologie specifică din celeulele în care se află larve de trântori de 7 zile, “are o consistenţă uniformă, cu un aspect de gel de culoare alb-gălbuie, un gust uşor astringent, cu o aroma plăcută de polen şi propolis” [1] şi care poate fi folosit ca materie primă pentru numeroase utilizări umane şi materiale [9]. Acest produs este folosit pentru fabricarea unor suplimente nutritive şi medicamente.
Tabelul IV. Compoziţia larvelor de albine

VENINUL DE ALBINE

Veninul de albine este produs de albine. Aceasta este otrava care face dureroasă înţepătura de albine. Veninul de albine este folosit pentru a face medicamente.
Veninul de albine are în compoziţia sa 88% apă. Se mai găseşte glucoză, fructoză şi fosfolipide similare cu cele din hemolimfa albinelor. S-au identificat cel puţin 18 componente farmacologice active, printre care enzime, peptide şi amine [1].
Veninul de albine este folosit în tratamentele pentru artrita reumatoidă, durere nervoasă (nevralgie), scleroză multiplă (SM), reducerea reacției la inţeparea albinelor la persoanele alergice (desensibilizare, imunoterapia), tendoane umflate şi boli musculare, cum ar fi fibromiozita și enthesita.
La persoanele alergice se fac injecții repetate și controlate cu venin de albine sub piele ceea ce determină sistemul imunitar să se obișnuiască cu veninul de albine și ajută la reducerea severității alergiei la veninul de albine.

Tabelul III. Compoziţia veninului de albine